Spitaliada (I)

Azi de dimineata mi-am urcat familionul intr-un taxi si am plecat spre Fundeni, cu scopul de a il interna pe tata. Am reusit in timp record sa gasesc cei 3 donatori de sange (grupa nu era importanta - sange sanatos sa fie), ceea ce dovedeste ca am prieteni buni. Le multumesc inca o data pe aceasta cale si promit sa bem cat mai curand berea aia

Am ajuns la spital pe la 8.30 si am inceput sa asteptam. Vreo jumatate de ora pana am zarit-o pe asistenta sefa. Inca jumatate de ora pana am reusit sa vorbim cu ea. Am fost trimisi la cabinetul doctorului ca sa se faca foaia de internare. Acolo am asteptat relativ putin pentru ca m-am dus “cu pila” (multumesc Diana! ). Intre timp, tata a trebuit sa se schimbe din hainele “de strada” in cele “de spital” (aka pijama). A durat ceva pana ce am  gasit un loc numit ‘garderoba’ unde s-a produs “schimbul” (undeva pe la subsol - oribil).

Bun, acum imaginati-va un domn in pijama, nemancat de dimineata (ca ne-am gandit ca poate i se recolteaza sange pentru analize), cu o foaie de internare in mana, plimbandu-se pe holurile spitalului, insotit de 2 muieri (mama si cu mine) care se agitau in cautarea asistentei sefe. Cred ca am asteptat asa vreo ora. La un moment dat, scena se petrecea cam asa: tata, in pijamale, statea cuminte pe o bancheta, mama facea ture pe holuri intreband in stanga si in dreapta unde e asistenta, iar eu am fumat o tigara (afara), am cumparat apa plata, m-am asigurat ca maica-mea a mancat o banana si si-a luat medicamentele (pentru diabet si pentru inima), am discutat cu lumea de pe acolo si am aflat “preturile” (cat trebuie sa dai si cui). Oricum, ideea de baza e sa nu dai mult deodata, ca a doua zi e posibil sa nu te mai recunoasca. Deci, cate putin si des . Una peste alta cred ca undeva la 1000+ de euro o sa ne coste “distractia” (am inclus si cheltuielile adiacente, gen taxi - pe care am dat deja o gramada si o sa mai dam). Imi pare rau ca nu m-am interesat mai mult la clinicile private pentru operatie. Ne-ar fi costat tot cam atat cred, dar evitam tot balamucul dintr-un spital de stat. Acum deja e prea tarziu. Daca, Doamne fereste, va imbolnaviti, sfatul meu este sa apelati cu incredere la clinicile private (in masura in care este posibil). Eu asa o sa fac de acum inainte. Ma costa mai mult poate, dar macar scap de umilinta de a alerga dupa doctori/asistente cu banii in buzunar.

In final, dupa vreo 3 ore de la sosirea noastra la spital, am reusit sa-l vad pe tata in salonul cu numarul 5. Era curatel acolo, doar lenjeria de pat era cam … in fine, nu-i o tragedie, diseara o sa-i duc un cerceaf de acasa. Taica-miu a fost super comic ca s-a asezat pe pat si a intrebat candid “pai si eu acum ce fac?”. Saracu de el, nu e obisnuit sa stea degeaba. Nu ne-a dat prin cap sa venim cu niste integrame, ceva … Oricum, atmosfera de acolo e deprimanta rau. Numai oameni galbeni la fatza (na, e clinica de reparat ficatul).

L-am lasat in salon si am plecat. Trebuia sa ajung si eu la serviciu. Nu am aflat cand va fi operat. Probabil se va intampla zilele astea … Are telefon mobil la el si ne va anunta. Noi o sa-l vizitam zilnic oricum.

Cam asta fu nebunia cu internarea. Urmeaza partea cea mai grea: operatia si recuperarea.